PROIECT SPECIAL NEWSMAKER
«Nu se va întoarce nimeni și niciodată—aici vă vor putrezi oasele»
Cum au fost deportați locuitorii Moldovei sovietice
NM continuă ciclul de publicații despre evenimentele tragice petrecute pe teritoriul Moldovei. În acest proiect special sunt colectate mărturii și date despre crimele regimului stalinist. Moldova Sovietică a trecut prin trei valuri de deportări care au afectat sute de mii de oameni. Cercetătorii continuă să studieze aceste evenimente de la mijlocul secolului XX, descoperind noi pagini terifiante ale istoriei recente.

1
Primul val de deportări. 1941
unitischimbam.ro
Teritoriul Basarabiei a devenit parte a URSS în 1940. În nou creata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, epurările au început aproape imediat. URSS era pe picior de război, iar conducerea acesteia dorea să fie sigură de siguranța granițelor și loialitatea autorităților locale.
Participanți ai Sfatului Țării, 1918
Primii, în 1940 deja, au fost afectați participanții Sfatul Țării - oficiali, preoți, medici care au susținut unirea cu România în 1918. Majoritatea au fost deportați în colțurile îndepărtate ale Rusiei. De exemplu, preotul Alexandru Baltag a fost deportat în Tatarstan, deși avea 80 de ani deja. În 1940, a avut loc și una dintre puținele deportări pe bază etnică - 124 000 de germani basarabeni au fost repatriați în Germania.
Dar primul val deportări în masă a trecut pestte RSSM în 1941. Pregătirea pentru deportări a început în prealabil. La 11 noiembrie 1940 a fost emis un ordin al NKVD (Comisariatul Norodnic pentru Afaceri Interne) al URSS cu o cerere de identificare a tuturor "elementelor antisovietice". În listele de nume întocmite în teritoriu, trebuiau să intre toți foștii proprietari de terenuri, proprietarii de fabrici, membri ai gărzilor albe, oameni de afaceri, lideri ai partidelor politice, colaboratori ai Siguranței românești, precum și primarii din aproape toate localitățile, inclusiv cele găgăuze și bulgare. În februarie 1941, listele erau gata - de completarea lor s-au ocupat tribunalele și sovietele locale. Pe lângă categoriile enumerate, în liste au fost de asemenea incluși medici, profesori și membri ai clerului.
Doctorul în istorie, Octavian Țâcu, cercetător științific al Institutului de Istorie al Academiei de Științe din Moldova ne-a povestit cine și de ce a fost deportat în 1941, despre rolul locuitorilor locali în deportări și modul în care oamenii exilați din RSSM au supraviețuit în locurile de exil.
Operațiunea era programată pentru 12 iunie 1941 și trebuia finalizată în decurs de 24 de ore, pentru a evita tulburările.
Pe 31 mai 1941, comisarul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice (VKP(b)) și al Sovietului Comisarilor Norodnici (SNK) al URSS pentru RSSM, Sergo Goglidze, i-a trimis personal lui Stalin un raport în care a cerut permisiunea de a exila urgent "anumite elemente" din țară. Permisiunea Moscovei a fost acordată deja în iunie. NKVD de la Chișinău le-a trimis organelor locale de forță instrucțiuni detailate privind desfășurarea deportărilor. Operațiunea era programată pentru 12 iunie 1941 și trebuia finalizată în decurs de 24 de ore, pentru a evita tulburările.
Șefa Asociației foștilor deportați și deținuți politici, Valentina Sturza, a spus, într-un interviu cu NM, că familia sa a fost deportată în Kazahstan, deoarece tatăl său a fost primar în perioada românească. Familia Sturza a reușit să fugă din Kazahstan. Cu toate acestea, șederea în satul natal li s-a dovedit, scurtă.
Strămutările au avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie. Conform dispoziției oficiale, fiecare familie putea lua cu ea 100 de kg de lucruri personale-bani, haine, produse alimentare, vase. Pentru pregătiri li se alocau două ore. În practică, după amintirile deportaților, majorității li s-au dat nu mai mult de 40 minute pentru pregătiri iar cu ei li s-au permis să ia nu mai mult de 40 de kg. Banii și obiectele de valoare erau deseori confiscate de soldați. Alte bunuri-casa, pământul, vitele—erau confiscate de stat sau colhozuri.
Unul din soldații din curte ne-au spus că ne ridică. I-au pus tatei un pistol la cap și l-au urcat în căruță. Alături de el s-a așezat fratele meu Gheorghe. Mama era însărcinată. A început să obiecteze, zicând că e gravidă, dar șeful grupului a întrerupt-o. Ne-am urcat împreună cu mama în căruță la care erau înhămați caiii pe care ni i-au confiscat în ajun.
Din amintirile Galinei Bodareu, a cărei familie a fost deportată din Vadul-lui-Vodă în 1941.
Deportaților li se propunea să meargă la stațiile de cale ferată cu propriile mașini sau căruțe. Pe cei fără transport propriu îi duceau soldații. La locurile de exil oamenii au fost transportați de 1315 vagoane de tip marfar. În fiecare din ele încăpeau 90-100 de oameni. Drumul la destinație dura cam două săptămâni.

Conform raportului către Stalin, Molotov și Beria, deja pe 13 iunie din RSSM au fost deportați într-o singură noapte 24 360 persoane. Circa o mie de persoane ale căror nume figurau în listele inițiale au reușit să evite deportarea. Doar trei au reușit să se ascundă. 318 au trecut în prealabil în altă localitate. 133 de persoane nu au fost strămutate pentru că erau grav bolnave. Cu toate acestea, din amintirile victimelor, femeile cu sarcină avansate nu erau scutite de deportare. 829 de persoane au fost scutiți de deportare „pe motivul insuficienței probelor" vinovăției. Majoritatea deportaților proveneau din Chișinău, Bălți, Taraclia. Erau strămutați cu familiile, cu toate acestea, pe drum spre locul de surghiun membrii familiilor erau separați. Circa 8 mii de bărbați au fost internați în lagăre de muncă. Mamele cu copii erau plasate în colonii speciale din Kazahstan, și din regiunile Omsk și Novosibirsk.

În toiul nopții s-au deschis ușile vagonului (...) și în el au intrat NKVDiști, ținând în lesă maidanezi cu gurile deschise, câini lupi. Lumea a început să strige. Începea genocidul comunist (...) Doi dintre ei i-au legat tatei mâinile pe la spate. Mama a început să țipe, ținându-se din răsputeri de gâtul tatei. „Nu mă lăsa, Ilie cu patru copii în țară străină, fără pâine, fără haine". Un al treilea s-a pus cu pistolul în mâini între părinți, trăgând-o pe mama cu tot cu copil de la tata. I-a blocat calea. Alții l-au împins pe tata din vagon. De atunci nu l-am mai văzut.
Boris Vasiliev
Autorul cărții „Stalin mi-a răpit copilăria"
În toiul nopții s-au deschis ușile vagonului (...) și în el au intrat NKVDiști, ținând în lesă maidanezi cu gurile deschise, câini lupi. Lumea a început să strige. Începea genocidul comunist (...) Doi dintre ei i-au legat tatei mâinile pe la spate. Mama a început să țipe, ținându-se din răsputeri de gâtul tatei. „Nu mă lăsa, Ilie cu patru copii în țară străină, fără pâine, fără haine". Un al treilea s-a pus cu pistolul în mâini între părinți, trăgând-o pe mama cu tot cu copil de la tata. I-a blocat calea. Alții l-au împins pe tata din vagon. De atunci nu l-am mai văzut.
Boris Vasiliev
Autorul cărții „Stalin mi-a răpit copilăria"
Se știe despre minim 450 de cazuri de împușcare în lagăre, conform deciziei „troicilor", a deportaților din RSSM.
Din județul Soroca au fost surghiunite, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, 1874 de persoane. Printre ele și moșiereasa Eufrosinia Kersnovskaia autoare a unor memorii vii și detailate ale exilului și anilor petrecuți în gulag. A fost condamnată la detenție în lagăre de muncă și reeducare după o tentativă de evadare din colonia specială.

Kersnovskaia s-a născut în 1907 în Odessa, într-o familie de nobili. Tatăl ei a fost jurist-criminolog, iar mama a predat limbi străine. Fugind din calea Războiului civil, familia a ajuns în Basarabia, care se găsea atunci în componența României. După anexarea Basarabiei la URSS în 1940 Kersnovskaya și-a trimis mama în România, iar ea a rămas la Soroca. Fiind harnică și educată, ea nu se simțea vinovată de ceva și nu avea de gând să-și părăsească gospodăria.

Eufrosinia Kersnovskaia
Eram convinsă că nu voi avea nevoie de mult timp să capăt o bună reputație, apoi respect, încredere și, în sfârșit, recunoașterea completă: voi deveni un bun cetățean al țării mele.
A înțeles foarte curând prețul greșelii sale. Cu acuzația "provine din familie de boieri", a fost deportată în regiunea Novosibirsk. Pentru tentativa de evadare din colonia specială, a fost condamnată în 1943 la zece ani de muncă silnică. În 1944 a fost condamnată la încă zece ani pentru „activități contrarevoluționare sistematice, activitate fascistă sistematică printre deținuți" și pentru „defetism și calomnie" la adresa Uniunii Sovietice.

Kersnovskaya a scris memorii la rugămintea mamei sale, cu care a reușit să se reunească după 20 de ani de despărțire. Manuscrisul acestora are 2200 de pagini, conținând peste 700 de desene. În memoriile sale, Kersnovskaia povestește despre viața din Odessa și Basarabia, exil, despre viața și lupta în sistemul GULAG.
Jurnalurile Eufrosiniei Kersnovskaia au fost publicate integral în limba rusă în redacția istoricului moldovean Valeriu Pasat. Cartea "Cât face o viață de om" a apărut și în franceză, italiană, germană, cehă, poloneză și maghiară. Memoriile lui Kersnovskaia despre deportarea din Basarabia și viața în GULAG încă nu au fost traduse în română.
Memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia
Multe din mărturiile lăsate moștenire de ea pot fi găsite pe site-ul proiectului online, lansat încă în timpul vieții lui Kersnovskaya și la cererea acesteia. Acolo este publicată și cea mai completă versiune electronică a cărții sale "Cât face o viață de om".

2
Al doilea val de deportări. Operațiunea "Iug", 1949
Din arhive personale
După ce s-au răfuit cu principalele "elemente antisovietice" în 1941, autoritățile locale au avut o altă problem după război: colectivizarea mergea prea lent. Următorul val de deportări în masă a avut loc sub steagul luptei cu "chiaburii", țăranii prosperi.
Tata nu a acceptat propunerea autorităților sovietice de a participa la crearea kolhozului (fermă colectivă) și a fost pedepsit - era zilnic dus la raion unde era amenințat cu tot felul de pedepse. Așa a durat până în iulie 1949, când odată, la ora 3 noaptea ... Tata nu era acasă, fusese chemat la raion. Nici bunicul nu era, fiind în câmp. <...> Acasă a rămas singură mama gravidă cu trei copiii și bunica bolnavă.

Soldații au venit și au rupt ușa. <...> Mama îmi povestea că de îndată ce au intrat în casă, au rupt pătura de pe ea și i-au ordonat: "Ridică-te! Ia copiii și ieșiți în stradă!" Neînțelegând ce se întâmpla, ea, săraca, m-a luat pe mine în brațe, pe sora mea de mână și a ieșit în curte. Acolo doi soldați stăteau la uși, unul în fața mașinii, la poartă, iar al doilea în mașină. Părea că râd de noi. Pe mine, cea mai mică, m-au luat de mână și m-au aruncat în mașină ca pe o piatră, ca pe o cârpă. Apoi mi-au luat sora. Doi soldați au târât-o pe bunica paralizată împreună cu așternutul, au deschis bordul mașinii și au aruncat-o, pur și simplu în remorcă.

Maria Cultuclu
Originară din Orhei, născută în 1946
Operațiunea, numită ulterior "Iug" (Sud), a început de fapt cu un memorandum al ministrului Afacerilor Interne al RSSM Fedor Tutushkin Ministerul către șeful Ministerului Unional al Afacerilor Interne (MVD) Serghei Cruglov. Într-o scrisoare din 12 octombrie 1948 Tutushkin indică faptul că „rămășițele elementelor naționalist-burgheze moldo-române, chiaburo-banditești și speculative" rezistă procesului de „modernizare" a agriculturii. În acest sens, șeful Ministerului local al Afacerilor Interne a cerut permisiunea de a deporta de pe teritoriul RSS Moldovenești 15 mii de familii de chiaburi sau cel puțin „partea cea mai ostilă și mai puternică economic a chiaburimii în număr de până la 5 mii de oameni".

În următoarele luni, autoritățile locale au raportat repetat privind creșterea activităților „ostile" și „subversive" ale chiaburilor, și chiar a acuzat țăranii bogați de organizare a actelor de terorism. Pe 17 martie 1949 liderii RSSM V. Ivanov, N. Kovali și G. Rudi i-au trimis lui personal lui Stalin o notă asemănătoare.
Elementele chiabur-naționaliste au fost întotdeauna un bastion al regimurilor reacționare românești din fosta Basarabie, aceștia provenind din diferite partide burgheze naționaliste care au existat în România, sunt dirijorul politicii antisovietice în mediul rural, au fost agenți credincioși ai agențiilor de informații în lupta contra maselor orientate revoluționar. În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, elementele chiabur-naționaliste au trecut deschis de partea dușmanilor puterii sovietice și au fost pilonul principal al regimului de ocupație. Cu mâinile lor au invadatorii germano-români jefuiau Moldova, efectuând expediții punitive contra partizanilor comițând acte de violență și hărțuire contra patrioților sovietici.
Din adresarea autorităților RSSM către Iosif Stalin
Magistrul în Istorie Alexei Tulbure a povestit despre modul în care au fost pregătite și efectuate deportările, motivele exilului în Siberia și cum supraviețuiau exilații.
Sovietul de Miniștri al URSS a răspuns cererii de expulzare. Conform unui decizii semnate la 6 aprilie 1949, se prevedea deportarea a peste 11 de mii de familii de chiaburi sau 40 850 de persoane în afara RSSM în Kazahstan și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen si Tomsk. Fiecărui raion i s-a atribuit o "cotă" de deportați. Listele nominale au fost făcute de șefii sovietelor locale și de organizațiile de partid. Împreună cu chiaburii în ele nimereau negustorii, foștii alb-gardiști care, care cooperau cu administrația românească și preoții care au supraviețuit ca prin minune epurărilor anterioare. Dar principalul motiv al deportărilor au fost hectarele de pământ, vacile și găinile: țăranii plăteau din 1944 un impozit majorat pentru gospodăriile lor, intrând prin urmare automat în listele "negre". Cei care au încercat să scape de această soartă erau uneori turnați de către concetățenii lor.
«Pe tata l-au șters din listă. Dar pe 6 iulie 1949, l-au deportat oricum. În dosar, am văzut că, într-adevăr, fusese scos de pe listă dar după două săptămâni a avut loc o nouă ședință, și pe tata l-au pus din nou în listă. Cineva din cunpștințele noastre s-a străduit mult să iasă astfel. <...> În dosar mai figurează și un denunț scris de un oarecare Ganeev. Acolo scria că familia noastră avea un restaurant, 20 de hectare de teren, 4 hectare de vie, patru cai și multe altele. Și nu trebuia mult de scris atunci, câteva rânduri și gata. Această hârtie și-a jucat rolul când au decis să-l deporteze.»

Grigore Ciobanu
Originar din Căușeni, născut în 1942
Operațiunea "Iug" a început la ora două noaptea pe 6 iulie și s-a încheiat la ora opt seara pe 7 iulie 1949. Conform ordinului oficial al autorităților, deportații aveau dreptul să ia cu ei până la 1,5 tone de lucruri pe familie. De fapt, majoritatea abia de reușea să ia ce putea duce: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au plecat în Siberia fără haine calde și unelte de lucru. Soldații nu le-au acordat timp pentru pregătiri minuțioase. Toate bunurile rămase, inclusiv casele și terenurile, au fost confiscate și predate statului și colhozurilor. Bunurile mărunte erau deseori luate de vecinii care au avut norocul să rămână acasă. În timpul acestui val de deportări multe familii s-au îndreptat nu doar fără lucruri dar și fără tați: bărbații se ascundeau în speranța că fără capii familiei, pe cei dragi nu îi vor ridica, așa cum a fost în 1941. Însă regulile se schimbaseră.
Din memoriile Elenei Pohila din satul Gaspar, raionul Edineț, născută în 1944:
La gări familiile erau transportate în principal cu camionul. Apoi deportații erau încărcați în vagoane de marfă. În Kazahstan și Siberia au fost expediate 30 de eșaloane (1.573 vagoane) într-o singură zi. Drumul spre așezările speciale a durat de la două până la patru săptămâni. Asistentele și medicii promiși de ordinul oficial nu au fost prezenți pe lângă deportați. Este aproape imposibil să se stabilească astăzi cifrele exacte, dar se știe că mulți au murit până a ajunge la locul de surghiun.
Ca urmare a operațiunii "Iug" de pe teritoriul Basarabiei au fost deportați 34.270 de persoane, dintre care 13.651 femei și 11.245 copii. La sosire, deportații au fost repartizați pe la localnici sau prin barăci - unele construite special pentru operațiunea "Iug", altele rămase de la valurile anterioare de represiune de pe teritoriul URSS. Trăiau "prin colțuri", mai multe familii într-o baracă. Cu timpul, familiile în care erau bărbați construiau bordee sau chiar case de lemn. Prima iarnă sa dovedit cea mai dificilă: unele din persoanele internate în colonii speciale nu au putut suporta clima neobișnuită și munca grea de tăiere a pădurii. Istoricii încă nu au reușit să stabilească exact câte persoane au murit spre locurile de exil și câte nu au supraviețuit condițiilor dure de existență.
Am mers zi și noapte, noapte și zi. <...> În timpul opririlor lungi ne dădeau de mâncare. Ne spuneau: "Două persoane, un sac și două găleți." <...> Așa ne aduceau de mâncare. Unul aducea un sac de pâine, altul - găleți cu terci sau supă. Când trenul se oprea, ni se permitea să ieșim din vagon și ni se spunea: "Recuperați-vă". Aceasta însemna să ne facem nevoile. Așa și mergeam cu toții laolaltă, bătrâni, tineri, bărbați, femei. Apoi am ajuns la Krasnoyarsk. Acolo ne-au dat jos pe toți. <...> Ne-au împărțit în grupuri, ca să ne ducă la baie, pentru că ne umpluserăm de păduchi. Trei săptămâni să nu ne spălăm și să ne culcăm îmbrăcați ca porcii! Ne-am spălat, ei ne-au dezinfectat hainele. Și iarăși ne-au băgat în vagoane. Așa am mers încă o zi de la Krasnoiarsk la stația Parcium, raionul Ciunski, regiunea Irkutsk. Când am sosit, ne-au descărcat sub paza soldaților, pe malul unui râu. Toți aveau copii, lucruri. Apoi, a venit un militar și ne-a spus: "De azi înainte, aici vă e locul. Nu se va întoarce nimeni și niciodată în Moldova—aici vă vor putrezi oasele".

Anna Vlas (născută Istrati)
Originară din satul Bălăurești, raionul Nisporeni, născută în 1938
Printre victimele celui de-al doilea val de surghiun erau mulți din cei care nu au fost goniți de acasă pentru prima dată. Valentina Sturza, întoarsă pe teritoriul Basarabiei după deportarea din 1941, a fost exilată din nou în Siberia în 1949.

Revenind din Kazahstan pentru a doua oară, Sturza a primit o educație bună, însă statutul de "fostă deportată" i-a complicat serios creșterea în carieră. A relatat despre acestea într-un interviu cu NM.
Valentina Sturza
Șefa Asociației foștilor deportați și deținuți polițiști, co-fondator al Partidului Național-Român din Moldova.
Maria Tulbure, locuitoare a raionului Nisporeni a fost de asemenea, deportată de două ori. În 1941, a fost trimisă în Kazahstan pentru domiciliu forțat permanent, ca soție de primar. A evadat și s-a întors acasă, dar nu pe mult timp: în 1949 a fost condamnată pentru evadare la trei ani într-un lagăr de reeducare, cu expulzare ulterioară în colonie specială.
Rezultatele deportărilor au depășit toate așteptările autorităților. Din iulie până în noiembrie 1949, procentul gospodăriilor țărănești incluse în kolhozuri a crescut de la 32% la 80%. Până în ianuarie 1950, ponderea kolhoznicilor era de 97%. Temându-se de noi valuri de deportări, țăranii au cedat statului terenurile și alte proprietăți.
Rezultatele deportărilor au depășit toate așteptările autorităților. Din iulie până în noiembrie 1949, procentul gospodăriilor țărănești incluse în kolhozuri a crescut de la 32% la 80%. Până în ianuarie 1950, ponderea kolhoznicilor era de 97%. Temându-se de noi valuri de deportări, țăranii au cedat statului terenurile și alte proprietăți.
Dovezile represiunilor continuă să apară și în prezent. La sfârșitul anului 2014, în timpul reparațiilor clădirii Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, a fost găsită o placă de parchet, semnată de un deținut politic. Nichifor Popa din raionul Strășeni, condamnat la zece ani de lagăre în 1949. Potrivit istoricilor, a fost dus în Ivdellag în regiunea Sverdlovsk. Placa de parchet cu semnătura sa a fost transferat, în august 2017, în colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei. Mesajul deținutului a fost ascultat până acum doar de cercetători: nu a fost găsită încă vreo informație privind soarta sa ulterioară sau a rudelor sale.

Din colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei

3
Al treilea val de deportări. Operațiunea "Sever" ("Nord"), 1951
Wikimedia.org
"Martorii lui Iehova" au devenit ținta mecanismului sovietic de represiune din mai multe motive. Membrii acestei organizații au negat puterea statului: au refuzat serviciul militar și participarea la alegeri. Regimul a perceput viziunea lor asupra lumii ca fiind anti-sovietică și potențial periculoasă pentru securitatea națională.

Merită remarcat că, din motive similare, Martorii lui Iehova au fost supuși și represiunilor din partea autorităților române. Un exemplu în acest caz este cel al lui Gheorghe Vacarciuc din satul Corjeuți: în 1942, autoritățile române i-au trimis ordin de recrutare dar Vacarciuc a refuzat, invocând convingeri religioase. În rezultat a fost închis 16 zile într-o celulă întunecată, aproape fără hrană și i-au promis că îl eliberează dacă va fi de acord să treacă serviciul militar. Vacarciuc a rămas neclintit, fapt pentru care a fost condamnat la 25 de ani de temniță. Dar la 25 septembrie 1944 a fost eliberat - se instaurase puterea sovietică. Pe scurt timp. Sovieticii l-au chemat și ei pe Vacarciuc în armată iar după ce a refuzat, l-au condamnat la zece ani de lagăr de muncă. După eliberare, Vacarciuc a rămas un membru activ al cultului până la moartea sa în 1980.
Îmi amintesc bine ziua aceea. Dimineața, cam pe la cinci, au venit un grup de soldați. Ofițerul a spus că trebuie să ne strângem rapid lucrurile personale, pentru că vom fi trimiși în regiuni îndepărtate ale Rusiei. Nimeni nu ne-a spus exact unde suntem trimiși și ce ne așteaptă acolo. Ne-au permis să luăm cu noi o tonă jumătate de lucruri. Când au venit vagoanele, s-a dovedit că o tonă și jumătate era cantitatea totală permisă pentru patru familii. Am fost băgați în vagoane împreună cu lucrurile noastre. Îmi amintesc că eram 12-13 oameni și am luat cu noi doar strictul necesar.
Din memoriile lui Serghei Shobe, activist al cultului religios "Martorii lui Iehova", născut în 1934
Serghei Shobe a devenit unul dintre cei 2.724 de membri ai organizației religioase Martorii lui Iehova, deportați din RSMM în noaptea spre 1 aprilie 1951, în cadrul sub operațiunea "Sever". Acest al treilea val de deportări rămâne cel mai puțin studiat de istoriografia moldovei. În majoritatea cărților de istorie studiate în cadrul pregătirii acestui proiect special, acestei perioade i se dedică doar câteva pagini. Și dacă e ușor de găsit amintirile celor care au supraviețuit deportărilor din 1941 și 1949, în bibliotecile din Chișinău, în cazul "Martorilor lui Iehova" nu au fost publicate deloc asemenea colecții. Deportările lor nu sunt practic menționate la mitingurile comemorative organizate deja în zilele noastre.
Unul dintre cele mai ample studii ale deportărilor „Martorilor lui Iehova" - e cartea lui Nicolae Fuștei "Persecutarea organizației religioase "Martorii lui Iehova". Operațiunea "Sever" (1951) în RSSM".

Cartea este disponibilă într-un singur exemplar la biblioteca Academiei de Științe a Moldovei și a devenit principala sursă pentru acestui capitol. Merită de remarcat faptul că Fuștei este redactor-șef al publicației ortodoxe "Curierul Ortodox".

Primele represiuni ale Martorilor lui Iehova au început încă în 1949. În timpul operației "Sud", 354 membri activi ai comunității religioase au fost expulzați în Kazahstan. Dar acest lucru nu a speriat "martorii". Dimpotrivă, rândurile lor pe teritoriul RSSM au continuat să se completeze.

Tot în 1949, în RSSM au fost arestați patru lideri ai Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Autoritățile au argumentat arestul lor astfel: „membrii grupărilor lichidate în raionul Târnova, județul Soroca și raionul Lipcani, județul Bălți practicau sistematic propaganda anti-sovietică."

În 1950, conducerea URSS a decis să ia măsuri suplimentare, mai stricte contra "martorilor". La 19 februarie 1950, atotputernicul ministru al securității naționale al URSS, Viktor Abakumov, a emis un ordin "Cu privire la deportarea a 1.670 de persoane din RSSM". Era vorba de aproximativ 670 de familii, enoriași ai cultului religios "Martorii lui Iehova". Coordonarea operațiunii i-a fost însărcinată primului secretar al Partidului Comunist din Moldova, Leonid Brejnev. Operațiunea avea numele de cod "Sever" ("Nord") și, la sugestia lui Stalin, a avut loc în perioada martie-aprilie 1951.

Deportările au vizat și membrii acestei comunități religioase din alte republici sovietice: RSS Ucraineană (2020 de familii), RSS estonă (130 de familii), RSS lituaniană (48 de familii), RSS Belarusă (153 de familii) și RSS letonă (27 de familii).
Există două versiuni privind originea numelui operațiunii. Cele mai multe surse spun că operațiunea a fost numită astfel din cauza punctelor finale de sosire ale deportaților - Irkutsk și Tomsk. Dar există o altă versiune: nordul în interpretarea Martorilor lui Iehova este iadul, așa că numele operației a fost unul de batjocură la adresa adepților cultului.

La două săptămâni după ordinul lui Abakumov, cei mai activi membri ai cultului au fost arestați. Acest lucru a devenit posibil datorită faptului că minim 25 de ofițeri de informații au fost incluși în rândurile organizației, inclusiv în conducerea sa. Astfel, agentului "Isak", i-au trebuit trei ani de lucru sub acoperire pentru a ajunge lider al organizației. Angajații serviciilor speciale au obținut astfel listele membrilor organizațiilor regionale pe care i-au deportat ulterior.

La 25 martie 1951, Ministrul Securității Naționale al RSSM, generalul-maior Misurov, a aprobat listele de "martori" pentru deportare. Au fost incluși "martori" din 14 regiuni ale țării, mai ales din nord. Din cele 2.684 de persoane propuse pentru deportare, 790 erau copii.

Conform ordinelor emise, Martorii lui Iehova urmau să fie deportați în vagoane potrivite transportului de persoane. De asemenea, ei trebuiau să dea suficient timp pentru colectarea lucrurilor personale. În realitate, totul a fost exact invers. Soldații veneau pe neașteptate, noaptea, prezentau ordinele de deportare și dădeau câteva ore pentru pregătiri.
În organizarea deportărilor, s-au implicat șapte grupuri operaționale. Printre acestea se remarcă în mod deosebit maiorul Matcovschi și împuternicitul Ministerului Securității Naționale pentru raionul Balatina, locotenentul Stirbul. Se prevedea deportarea a 15 familii din Balatina, incluzând 50 de persoane: 18 bărbați, 17 femei și 13 copii. Cu toate acestea, au fost găsite 48 de persoane în timpul arestărilor. La momentul deportării, doi membri ai organizației - Andrei Stanțieru și Elena Vatavu - nu erau acasă și astfel s-au salvat. În timpul transportului a trei familii, camionul s-a răsturnat pe pod. Nu s-au înregistrat victime.
Din rapoartele privind organizarea deportării Martorilor lui Iehova din raionul Balatina
Din istoria operațiunii "Sever" mai fac parte și istorii ale solidarității umane. Au existat cazuri în care oamenii, care nu erau membri ai Martorilor lui Iehova, au insistat să fie și ei deportați. Motivul - voiau să fie cu cei dragi.
Istorii de solidaritate umană
Natalia Curtiș, care nu era "martoră", a decis să meargă în Siberia pentru a fi cu sora ei, Olga Balan, care avea nevoie de îngrijiri, fiind bolnavă. Acest lucru a devenit cunoscut din scrisoarea ei adresată șefului secției locale a Ministerului Securității Naționale.
Claudia Chislinski a scris o scrisoare către șeful eșalonul de deportați cerând să o trimită în Siberia, împreună cu soțul ei, activist în „Martorii lui Iehova". Se căsătoriseră cu puțin înainte de deportare, în februarie 1951.
În ciuda acestor măsuri, "Martorii lui Iehova" au continuat să-și promoveze ideile.
Operațiunea „Sever" a început pe teritoriul RSSM pe 1 aprilie 1951 la patru dimineața și a durat până la opt seara. Un total de 2724 de persoane au fost deportate, inclusiv 846 de copii.

În Siberia, Martorii lui Iehova au continuat să adere la principiile lor. Ei au refuzat să semneze documente pentru primirea salariilor și uniformelor de lucru. Astfel, apare decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din octombrie 1951, stipulând că „martorii" deportați vor rămâne în teritoriile nordice "permanent". Au fost obligați să se prezinte periodic la miliție și li s-a interzis să părăsească raioanele.

Autoritățile au încercat să-i convingă pe restul "martorilor" cu lecții ateiste și procese demonstrative. De exemplu, la 15 octombrie 1959 în satul Răuțel, raioul Bălți a avut loc o ședință în deplasare a Curții Supreme a RSSM, în timpul căreia, liderul organizației locale I. Jitariuc a fost condamnat la șase ani de închisoare pentru distribuirea literaturii Iehoviste publicate în SUA și pentru opoziția sa față de serviciul în armata sovietică. Când a fost pronunțat verdictul în sală au fost prezente 700 de persoane.

În ciuda acestor măsuri, "Martorii lui Iehova" au continuat să-și promoveze ideile.
Din conversația unuia din liderii "Martorilor lui Iehova" în RSSM, V.I. Cucoș cu un agent al serviciilor speciale cu numele de cod Isak. Discuția a avut loc după eliberarea lui Cucoș din închisoare în 1956:
La întrebarea dacă poate un adept al „Martorilor lui Iehova" să facă serviciul militar în armata sovietică, un pastor veritabil trebuie să spună că un credincios este obligat să asculte pe Domnul, iar Domnul spune: „Să nu ucizi."
Documentele de arhivă demonstrează că "Martorii lui Iehova" au refuzat să participe la alegerile din RSSM în anii 1970 și 1985.

Ministrul securității lui Stalin, Abakumov, care a jucat un rol important în organizarea persecuției "Martorilor lui Iehova", a fost executat în decembrie 1954. Mai multe detalii despre soarta sa pot fi găsite într-o formă accesibilă aici.

4
Deportări în regiuni. Studii și destine
Din arhive personale
Unul dintre miturile persistente despre represiunea sovietică în conștiința publică și chiar în istoriografia rusă este că represiunile aveau un caracter etnic și nu unul de clasă. Cel mai clar contraargument al acestei opinii este istoria regiunilor Moldovei unde diverse popoare au conviețuit compact în ultimul secol. La nivel științific, nimeni nu a identificat compoziția etnică a populațiilor supuse represiunii sovietice pe teritoriul Moldovei, deși mulți cercetători operează cu cifre aproximative și estimative.
Transnistria
În Transnistria, care din 1924 până în 1940 făcea parte din MASSR, doar o treime din populație erau moldoveni (conform recensământului din 1926). Restul locuitorilor republicii autonome se identificau ca ucraineni, ruși, evrei și alte popoare.

Transnistria era de mai mult timp în componența URSS decât teritoriul Basarabiei și, prin urmare, a suferit într-o măsură mai mare de pe urma celor mai îngrozitoare valuri ale represiunii sovietice. De câteva ori regiunea a cunoscut foametea organizată artificial - în 1921-1922, 1924-1926. și 1932-1933. Foametea din anii 1932-1933, conform estimărilor cercetătorilor, a curmat viețile a aproximativ 38 de mii de persoane. Totodată, mii de persoane au fost împușcate sau arestate în timp ce încercau să fugă în România peste Nistru.

În perioada 1937-1938 pe teritoriul Transnistriei, s-a dezlănțuit Marea Teroare: funcționarii și nu numai au fost adesea acuzați de cooperare cu România. Potrivit datelor dezvăluite în 1991 de Ministerului Securității Statului al Republicii Moldova, în anii puterii sovietice pe teritoriul Moldovei, au fost împușcate 5485 de persoane. Aproximativ 4 mii dintre ele au fost împușcate la Tiraspol în 1937-1938.

Și deportările au afectat Transnistria: în 1928-1929 odată cu colectivizarea forțată, mii de "culaci" () au fost deportați în regiunea Arkhangelsk, Siberia, pe insulele Solovki. În anii 1930, restul "culacilor" au fost strămutați în regiunile Karelia, Kirov, Permi și Gorki. Locuitorii din regiune s-au găsit și pe listele celor supuși deportărilor din 1941 și în 1949, când transnistria era deja parte a RSSM. În 1945, germanii, polonezii și bulgarii au fost deportați din regiune ca reprezentanți ai popoarelor care au colaborat cu Germania hitleristă.
Ludmila Alferieva și-a început cercetarea în 2005, când a devenit secretar executiv al comisiei de canonizare a eparhiei Tiraspol-Dubăsari a Mitropolei Moldovei. Sarcina sa principală a fost de a afla cine din eparhie a suferit pentru credință în secolul al XX-lea și de a aduna informații despre acești oameni. A devenit rapid clar că pentru aceasta este necesară nu doar studierea pe larg a istoriei bisericii, ci și investigarea a tot ce privea represiunile sovietice în aceste teritorii.

Cercetătoarea a relatat NM despre situația de pe teritoriul Transnistriei în anii puterii sovietice și de ce populația regiunii încearcă să uite de represiuni.

În 12 ani de activitate, Ludmila Alferieva a reușit să colecteze date despre circa 11 mii de persoane care au fost reprimate în timpul represiunilor din epoca sovietică. Acum, alături de cei cu valori similare din eparhie și din Asociația Victimelor Represiunilor Politice din Tiraspol, se pregătește să publice "Cartea memoriei victimelor represiunii politice din Transnistria".

Încă nu au fost găsite fonduri pentru publicare, prin urmare cel mai degrabă cartea va apărea în formă electronică.

În opinia lui Alferieva, în regiune nu se organizează destule evenimente comemorative. Victimele represiunii politice sunt comemorate anual pe 30 octombrie și la conferințe individuale sau mese rotunde. Nu există un mare interes în acest subiect: cercetătoarea s-a confruntat în mod repetat cu faptul că, și atunci când au ocazia să se familiarizeze cu afacerile rudelor reprimate, oamenii nu o fac. Această latură a istoriei provinciei este, dacă nu tabu, cel puțin una periferică. Cu toate acestea, în Tiraspol se desfășoară în continuare săpături arheologice legate de Marea Teroare.
Mormintele comune din Cetatea Tiraspolului
Cetatea Tiraspolului sau de Mijloc, pe care localnicii o numesc adesea Suvorov în cinstea fondatorului acesteia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a devenit nucleul în jurul căruia a fost construit Tiraspolul. În 1992, studenții și angajații Facultății de Istorie a Universității locale Taras Șevcenco au început excavarea în jurul beciului de muniții - singurul fragment supraviețuitor al cetății.

În locul vestigiilor din epoca lui Suvorov, arheologii au descoperit gropi comune cu executați. Din 1992 până în 1994, aproximativ o mie de persoane au fost exhumate și reîngropate. După cum s-a dovedit mai târziu, toți sunt victime ale represiunilor staliniste din perioada 1937-1938.
Erau executați în beciul pentru muniții, iar cadavrele erau aruncate în gropi pe teritoriul fostei cetăți.
După construirea memorialului, săpăturile au fost suspendate din cauza lipsei de fonduri. Următoarele descoperiri au fost făcute din întâmplare: în vara anului 2017, când teritoriul cetății a fost renovat de ziua orașului, constructorii au descoperit noi morminte masive. Din gropile comune, au fost exhumate rămășițele altor 300 de victime ale Marii Terori. Este demn de remarcat că în această lucrare arheologii profesioniști au fost ajutați de tinerii din clubul militar-patriotic local "Moștenitorii Victoriei".

Locul execuțiilor nu a fost ales din întâmplare de autoritățile sovietice: sediul filialei locale a NKVD și trei închisori nu erau departe de cetate - cei arestați nu trebuiau duși departe. Erau executați în beciul pentru muniții, iar cadavrele erau aruncate în gropi făcute pe teritoriul fostei cetăți. Potrivit Arhivelor Naționale ale Moldovei, în Tiraspol au fost împușcate circa 4500 de persoane. Poate că mai rămâne de găsit unele cadavre pe teritoriul cetății.

Astăzi, o parte din beciul pentru muniții este ocupată de biserica de casă a Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse, iar cealaltă parte a acesteia aparține muzeul cetății Tiraspol. Expoziția muzeului include câteva standuri dedicate victimelor represiunii staliniste. Autoritățile locale intenționează mai târziu să ridice o biserică ortodoxă în apropiere.

Nu se știe când vor continua săpăturile și în ce condiții. La moment sunt suspendate. Gropile comune, din care se exhumau recent cadavrele, nu sunt încă acoperite.
Memorialul, potrivit localnicilor, este îngrijit și vizitat activ de două ori pe an - în ajunul zilei de 9 mai și pe 30 octombrie, de Ziua Memoriei victimelor represiunii politice.
Beciul de muniții
Beciul de muniții
Gropile comune
Left
Right
Andrei Vilhelmovici Weiss, împușcat în timpul "operațiunii românești" pe 15 octombrie 1937 și îngropat în cetatea Suvorov, a fost primul om identificat în gropile comune din apropierea beciului pentru muniții. Tânărul brigadier al colhozului „Avangard" a putut fi identificat datorită chitanței de confiscare a banilor care s-a conservat miraculous în portmoneul său de piele. Printr-o fericită împrejurare s-a reușit și găsirea rudelor lui Weiss. Fiica sa, Leonida Kuzmin a aflat în cel de-al nouăzecilea an al vieții despre destinul tatălui său.

Potrivit Arhivelor Naționale ale Moldovei, alte 66 de persoane au fost executate într-o zi cu Andrei Weiss.

Andrei Vilhelmovici Weiss cu soția
Reprimări ale preoților
Preoții au fost vizați de toate valurile de deportări, și de alte persecuții. Dacă în 1925 în registrul NKVD pe RASSM erau 248 de preoți, în 1936 rămăseseră 18. În plus în 1936 fuseseră închise 223 din cele 293 de lăcașuri de cult de diferite credințe au fost închise.

Majoritatea preoților din această fotografie au fost reprimați.
Unii dintre preoții care nu au renunțat la convingerile lor, chiar și după ce au fost arestați și torturați, au fost ulterior canonizați ca sfinți mucenici. Unul dintre ei este părintele Stefan Kostogrâz. Originar din județul Herson, el a slujit mai bine de 15 de ani în biserica din satul Slobozia. El a condus corul bisericii și a fost foarte respectat de către consăteni.

Pe 28 august 1935 a fost arestat sub acuzația tipică „locuind în apropierea graniței cu România a încercat să o treacă practicând concomitent agitație contrarevoluționară." El a fost condamnat la șapte ani de muncă silnică și expediat în lagărul Karaganda din Kazahstan.

Peste doar un an a fost arestat din nou. De data asta lui Stefan i s-au imputat „agitație sistematică printre deținuți, lauda regimului țarist." În 1937, troika l-a condamnat la moarte prin împușcare, conform art. 58 de tristă amintire.
Din rechizitoriu:
"În timpul ispășirii sentinței în Karlag, practica sistematic agitație religioasă contrarevoluționară printre deținuți, menită să discrediteze politica partidului și a puterii sovietice, lăudând regimul țarist ".
Din materialele cazului:
Kostogrîz a declarat: "Anterior, în timpul domniei lui Nicolae al II-lea, a fost mult mai bine decât în timpul regimului sovietic, care i-a gonit pe toți în kolhozuri și hămesește lumea. Toți care țin minte anii 32 și 33 țin minte și că jumătate din gubernia Herson a murit în kolhozurile astea. Bolșevismul este un fenomen temporar și nu va mai exista pentru mult timp. Dacă comuniștilor le merge până una alta, e pentru că țările străine nu vor să facă sacrificii. Și, cel mai important, este necesar ca toți să fie convinși de incorectitudinea politicii guvernului sovietic, care instalează cu forța kolhozuri, persecută Biserica, servitorii și credincioșii acesteia."
Execuția a avut loc pe 26 septembrie 1937. În 2000, Stefan Kostogrîz a fost canonizat ca martir al credinței.
Găgăuzia și Taraclia
În majoritatea colecțiilor de amintiri studiate în cadrul lucrului la proiectul special și de asemenea pe resursele tematice on-line, lipsesc dovezile de deportare a etnicilor găgăuzi și bulgari din Moldova. Acest gol este umplut de etnografii și istoricii care provin ei înșiși din Găgăuzia și Taraclia: Ivan Duminică și Constantin Curdoglo.

Datele despre numărul găgăuzilor și bulgarilor deportați în timpul perioadei de represiune diferă. Membrul Academiei de Științe a Moldovei Ivan Duminică scrie că în raioanele Ceadîr-Lunga și Taraclia a fost planificată deportarea în 1949 a 1672 de familii.

Președintele asociației obștești „Dooruluk" ( „Justiție" în găgăuză) Mihail Gagauz dă următoarele cifre despre deportările în masă din sud: în raionul Ceadîr-Lunga 194 familii deportate, Comrat - 112 familii Vulcănești - 148 familii; raionul Congaz - 254 familii deportate și Taraclia - 219 familii.
Operațiunea de deportare a început la ora 2 pe 6 iulie 1949. Satul a fost înconjurat imediat de trupe, iar pe străzi, au început să treacă având listele în mână președinții de colhoz acompaniați de ofițeri. În aceste liste negre a nimerit și familia lui Constantin Gheorghievici Ormanji, a.n. 1933,. locuitor al orașului Ceadir-Lunga. În acei ani, membrii familiei sale erau tatăl Ghiorghi Ivanovici născut în 1912, Mama Liubovi Zaharovna, născută în 1913, și bunica Varvara Demianovna de 70 de ani. Înainte de crearea colhozurilor familia Ormanjii avea în proprietate 10 hectare de teren, 2 cai și, desigur, având fermă, tot felul de cornute mici. Pentru a le hrăni, au angajat un păstor, pe care îl plăteau cu cereale. Când a început formarea colhozului "Stalin", tatăl lui Constantin Gheorghevici a fost printre primii care a predate șeptelul. A fost desemnat vicepreședinte pentru aspecte economice iar mama lucra la fermă.

Pe 9 august 1949, în casa lor au intrat doi soldați și președintele colhozului, care nu au citit nici un document, ci pur și simplu le-au declarat verbal că familia va fi evacuată fără proces în Siberia. Fără a li se explica motivele reale, membrilor familiei li s-au acordat două ore pentru strângerea strictului necesar - o saltea pe care să stea și pâine pentru hrană. Pentru a ajunge la gară, familia a fost încărcată într-un camion de transportat vite. Vagonul a stat în gară o zi, la temperaturi de 35 de grade. În vagon era înnădușeală. Când vagonul s-a pornit din loc, le-au dat de mâncare abia după 11 zile, când trenul s-a oprit la Sîzrani unde fiecăruia li s-a dat șprot sărat, un călcâi de pâine și apă. Pentru satisfacerea nevoilor personale, în vagon a fost tăiată o gaură cu briceagul.
Din cercetările membrului Academiei de Științe a Moldovei, Ivan Duminică

Istoricul si directorul muzeului satului Avdarma Todur Marinoglo a relatat într-un interviu către Gagauzinfo că doar din Avdarma au fost deportate 15 familii în Siberia. Potrivit lui, dispoziția era să se deporteze 15% din populația locală dar în satele găguze, populația era săracă și nu a fost întrunit procentajul de 15% țărani înstăriți.

Pentru a se isprăvi cu sarcina guvernului, autoritățile locale îi deportau, după cum spune Marinoglo pe toți laolaltă.
Când trenul s-a oprit la centrala nucleară Kurgapolsk, soldații au deschis ușile vagoanelor. Președinții locali de kolhoz au început să-și aleagă oamenii pentru munci în fermele colective. Scena semăna cu alesul sclavilor pentru munci grele. Toți oamenii din vagon au fost dați jos și duși în clubul din satul Suhanovo unde au fost cazați pe noapte într-un club local. A doua zi, autoritățile le-au spus localnicilor că au adus "benderoviști și ucigași" din Moldova. Peste o zi bunica s-a îmbolnăvit și apoi a murit. Pe Tata l-au pus șofer de tractor, pe mama lucrătoare în kolhoz iar pe mine îngrijitor de cai. Pentru trudozile (normă de plată pentru lucrul în kolhoz, n. trad.) în kolhoz ni se dădeau cereale, o trudozi fiind egală cu două kilograme de grâu. Într-o zi, se puteau face două sau trei trudozile. O dată pe săptămână, avea loc verificarea chiaburilor din sat. Dacă aveai nevoie să mergi la raion, trebuia să scrii o cerere.
Din memoriile lui Constantin Ormangi, deportat în Siberia de la Ceadâr-Lunga
La deportarea gagauzilor s-a luat în considerare și cooperarea lor cu autoritățile locale. Nu a fost greu să găsim astfel de fapte - când Basarabia face parte din România, mulți tineri locali au slujit în armata română. Unul din cele mai bune exemple ale găgăuzilor persecutați pe motivul „respectărilor legilor României" este cel al lui Ștefan Draganov - primarul satului Tatar-Copceac în perioada interbelică. În 1940, acesta a fost arestat de secția locală a NKVD Cahul pentru cooperare cu autoritățile române.

Memoria privind modul în care deportările staliniste au atins partea de sud a Moldovei se păstrează în câteva muzee regionale ca cele din Beșalma, Ceadâr-Lunga, Avdarma. În unele așezări ale Găgăuziei există monumente tematice, la care desfășoară mitinguri comemorative. În Ceadâr-Lunga, de exemplu, asemenea întâlniri sunt organizate în fiecare an pe 6 iulie de către organizația publică "Dorouluk". Conducerea autonomiei participă la aceste evenimente.
Institutul de Istorie Orală lucrează, de asemenea, în mod sistematic pentru a păstra și promova memoria celor deportați din Găgăuzia și Taraclia. Istoria doamnei Parascovia Ikizli (Radova) din satul Congaz este una dintre cele consemnate de institut. Într-o conversație cu Alexei Tulbure, fosta victimă a deportărilor a povestit despre viața deportaților în Siberia, despre interacțiunea cu populația locală și întoarcerea acasă. Familia Ikizli a sprijinit legătura cu satul natal din depărtări: surorile tatălui Parascoviei au rămas în Kongaz și trimiteau colete spre Siberia, în principal cu ardei roșu.

5
Persecuția politică și foametea din 1946-1947
Colectarea forțată a produselor. Poză: adevarul.ro
Perioada de deportări staliniste în RSSM nu poate fi studiată separat de alte fenomene tragice ale acestei perioade: foamete și persecuții din motive politice.

Una din cele mai renumite organizații ale RSSM, ale cărei membri au fost arestați sau împușcați pentru "activități antisovietice", este "Majadahonda" din Orhei. "Majadahonda" reunea tineretul cu studii din oraș și fusese numită după orașul spaniol cu același nume, unde în 1937 persoane originare din Orhei au luptat contra regimului.

Organizația a existat un an: tinerii au aplicat inscripții antisovietice pe pereții clădirilor, au emis pliante cu chemarea la luptă contra "ocupației sovietice". În 1941, în noaptea de Crăciun, membrii organizației au rupt steagul URSS și l-au înlocuit cu cel al româniei. Ulterior, unul dintre susținători a spus că fotograful "Majadahonda" le transmitea autorităților române imagini ale aeroportului Orhei, unde erau staționate avioane sovietice.
Primarul de Orhei Vasile Mahu, care a devenit inspiratorul ideologic al "Majadahondei" și a condus Partidul Țărănesc în perioada 1918-1925. a fost declarat inamic al poporului în 1940 și deportat la Krasnoyarsk, unde a și murit. Una din străzile centrale ale Orheilor poartă numele lui Mahu.

Lupta împotriva "naționaliștilor" nu a ocolit nici reprezentanții minorităților etnice ale RSSM, fapt despre care istoricul Valeriu Pasat a scris în cărțile sale.

Astfel, în martie 1951, Ministerul Securității Naționale al RSSM i-a comunicat primului-secretar al Partidului Comunist din Moldova Leonid Brejnev despre „eliminarea operativă a grupării teroriste anti-sovietice" din regiunile Baimaclia și Congaz. Era vorba de așa-numita "Uniune a bulgarilor din sudul Basarabiei și Rusiei". În acest caz, inculpații au fost condamnați la închisoare pentru organizarea "anumitor acte teroriste împotriva activiștilor partidului sovietic".

Cercetătorul Igor Cașu menționează și cazurile de dosare fabricate privind "organizațiile sioniste ilegale" din RSSM. De exemplu, în 1949, în cadrul unei noi campanii unionale contra cosmopolitismului, organele RSSM au „descoperit o organizație naționalistă", despre care se presupunea că erau membri activi ai mișcării „Gordonia", care avea legături strânse cu străinătatea.
În gura foametei. Autor-Alexei Vakulovski
O pagină specială din istoria RSSM a acestei perioade a fost foametea din 1946-1947. Până la sfârșitul anilor 1980, ruina de după război și o secetă de doi ani erau enumerate ca motive principale ale acestei calamități. Cu toate acestea, studii mai recente au demonstrat că situația a fost agravată de acțiunile autorităților. Autoritățile centrale și locale nu au ținut seama nici de scăderea randamentului de 2,5 ori față de anul 1945, nici de scăderea catastrofală a numărului de bovine cu 80,9%, a ovinelor cu 43,8% și a porcilor cu 34,2%. Dimpotrivă, politica fiscală a devenit mai dură: în 1946, taxele au fost majorate cu 48,6%. În caz de eschivă se prevedeau amenzi mari. Valoarea câștigurilor neimpozitate a fost redusă de la 1000 la 600 de ruble. Planul de cereale, care trebuiau acordate statului, a fost majorat de la 200 la 260 de tone. Comerțul cu pâine a fost oficial interzis.

Autoritățile sovietice, colectau grâul cu o mână și îl dădeau ca autor de stat cu o altă mână. În cantinele deschise special, oamenilor li se dădea mâncare pe gratis. Și totuși această măsură nu a îmbunătățit situația din cauza volumului neglijabil al ajutorului și a practicii de furt răspândite în teren. Adesea, după cum scrie cercetătorul Mihai Gribincea, produsele dispăreau neajungând la locul de distribuție.
Din februarie până în martie 1947, doar numărul oficial al persoanelor cu distrofie depășea 200 de mii. Din decembrie 1946 până în august 1947, 425 de mureau în medie de foame pe zi.

La 31 iulie 1946, în satul Milești, raionul Nisporeni a fost înregistrat primul caz de canibalism. În total, în iarna teribilă din 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism în RSSM: oamenii își mâncau proprii copii și părinți.
Tata mi-a propus să-l înjunghiem pe fiul meu Nicolae și să-i mâncăm carnea. La început nu am fost de acord, dar când soția mea s-a întors și am vorbit în prezența mamei și a tatei, toți au fost de acord cu propunerea. (...) L-am împărțit în mai multe bucăți, l-am prăjit și mâncat cu toată familia. Au trecut patru zile. Și în lipsa mamei, eu soția și cu tata am decis s-o ucidem pe mama. Când s-a întors acasă și s-a așezat pe pat, soția sa a apucat-o de brațe iar eu i-am tăiat mamei gâtul. Înainte de moarte, mama a văzut cuțitul în mâinile mele și m-a rugat să nu o tai, eu m-am speriat puțin. Am mâncat și carnea mamei. (...) Și tatei i-am tăiat gâtul. Am mâncat doar o parte din carnea lui, iar pe restul am ascuns-o în zăpadă. Acolo l-au și găsit.
Din mărturia unui acuzat de canibalism

Acest fenomen, care a afectat nu doar RSSM ci și o parte semnificativă a RSFSR, a fost studiat pe scară largă atât în istoriografia rusă, cât și în cea locală. Recent, a fost publicată o serie de documente despre foametea din 1946-1947, editată de istoricul Anatol Țăranu.

6
Consecințele deportărilor și reabilitarea victimelor
Cercetătorii evaluează amploarea deportărilor diferit: cifrele se schimbă practic de la an la an pe măsura studierii arhivelor. Potrivit "Cărții memoriei", publicată în patru volume din 1999 până în 2005, de pe teritoriul Republicii Moldova au fost deportate forțat 72.515 persoane în perioada 1929-1950.

Aproximativ 20% dintre aceștia lucrau în structuri de stat - funcționari, profesori, medici. 40% dintre deportați erau "chiaburi", industriași sau comercianți de succes. În coloniile speciale erau expediate familii întregi, motiv din care printre deportați erau foarte multe persoane în vârstă. Peste 1.5 mii de oameni aveau peste 70 de ani în momentul deportării. O treime (mai mult de 30%) din cei trimiși în colonii speciale erau copii mai mici de 15 ani -21 500 de persoane.
Până în prezent, nici unul dintre studii nu prezintă date privind numărul celor care au murit în drum spre colonii sau, fapt despre care se vorbește în multe mărturii, în prima, cea mai grea iarnă a surghiunului. Numărul celor care s-au întors acasă când au avut șansa nu este, de asemenea, cunoscut. În timpul "expedițiilor memoriei", un grup de cercetători independenți din Moldova au aflat că unii dintre deportați au rămas să locuiască în Rusia, pentru că nu se regăseau, din varii motive, în patrie. Când au încercat să se întoarcă, mulți s-au ciocnit de voința autorităților locale care nu le permiteau să locuiască în satul sau orașul natal.

Prima reabilitare în masă a victimelor represiunii politice din Moldova a început în 1989, conform decretului președintelui Sovietului Suprem al URSS. În primul val au fost reabilitați 7,520 de moldoveni dintre care 1 789 postum. Astăzi, legea de bază privind reabilitarea în Moldova rămâne Legea № 1225 "Privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, comise de regimul de ocupație comunist totalitar (07 noiembrie 1917 - 23 iunie 1990)", adoptat la 8 decembrie 1992 de Parlamentul Republicii Moldova. Potrivit istoricilor, majoritatea victimelor din Moldova au fost reabilitate.
Nu putem spune că reabilitaților le-au fost întoarse posesiile pierdute.
Conform legii, cei care au fost persecutați, au fost absolviți de toate acuzațiile, li s-au întors titlurile și drepturile pierdute - „Premiile de stat, gradele academice, gradele militare, titlurile speciale și de onoare, pensiile și alte drepturi". Aceasta le conferă reabilitaților și o serie de beneficii de la împrumuturi fără dobândă pentru locuințe în cazul absenței acesteia la repararea gratuită a protezelor dentare și amplasarea fără rând în casele de îngrijiri ale vârstnicilor.

Legea privind reabilitarea victimelor represiunii politice presupune, de asemenea, compensarea integrală sau returnarea proprietății confiscate. Însă nu se poate spune, la moment că toți cei reabilitați au primit înapoi tot ce pierduseră. La începutul anilor '90, mulți au primit despăgubiri foarte modeste, dar chiar și în cazul acestora mecanismul de obținere rămâne greoi și necesită mult timp și efort. O analiză detaliată a acestei legi și a mecanismului poate fi găsită aici.
Primăria orașului Chișinău alocă anual, pe 6 iunie, un ajutor material unic pentru foștii deportați și deținuți politici. În 2017, suma acestuia era de 700 de lei.
La 23 august 2017, guvernul Republicii Moldovei a decis să aloce 9.16 milioane de lei victimelor represiunii politice pentru a le compensa proprietățile confiscate. Fondurile vor fi distribuite între 93 de beneficiari din 16 localități ale Moldovei.
Legea privind reabilitarea prevede răspunderea penală pentru organizatorii și autorii represiunii politice. Cu toate acestea, până acum nu au avut loc asemenea procese în Moldova. Numele celor care au scris denunțurile și cele ale informatorilor nu sunt cunoscute până astăzi: cercetătorii Mihai Tașcă și Alexandru Postică susțin, în cartea „Accesul la arhive în Republica Moldova. Studiu și jurisprudență.", că în 1990 angajații fostului KGB au distrus peste 10 mii de dosare ale celor care au colaborat cu serviciul secret.

Comisia Națională pentru studierea și evaluarea regimului comunist totalitar („Comisia Ghimpu"), a încercat în 2010 să denunțe, în general, regimul sovietic, dar că nu s-a ajuns la procese contra unor persoane concrete.
Au fost adoptate legi privind reabilitarea în toate țările post-sovietice. În Rusia, de exemplu, procesul de reabilitare este încă în desfășurare: este foarte dificil pentru reprezentanții anumitor categorii să adune dovezi ale naturii politice a acuzațiilor. Legea rusă prescrie "o compensație fezabilă pentru proprietatea confiscată". Până în prezent, suma a ajuns la 180 de ruble pentru fiecare lună de închisoare sau lagăr. Adică, timp de 10 ani de lagăr, o persoană poate obține 21 600 de ruble (aproximativ 300 de euro). În Rusia nu există încă un plan de sprijin mai palpabil pentru foștii reprimați.

Ucraina are, de asemenea, o lege privind reabilitarea victimelor represiunii politice. În aprilie 2017, Rada Supremă a aprobat în prima lectură un număr de amendamente, care implică o despăgubire monetară în valoare de un salariu minim pentru fiecare lună de închisoare sau internare în instituțiile psihiatrice. Modificările prevăd, de asemenea, suplimente la pensiile celor reprimați. Nici în Ucraina, nici în Rusia, legile privind reabilitarea nu se referă la despăgubirea integrală a proprietății confiscate.

7
Cum se păstrează memoria deportărilor
Politica de conservare a memoriei deportărilor lui Stalin pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova s-a intensificat după ce liderul Partidului Liberal Mihai Gimpu în 2009, a devenit Președinte interimar al Republicii Moldova. Menținerea memoriei victimelor represiunilor staliniste a devenit o prioritate a politicii naționale - președintele interimar a anunțat inițiativa "un monument în fiecare sat", în cadrul căruia din bugetul de stat au fost alocate fonduri pentru construirea a peste 200 de monumente tematice în regiuni.
În capitală există câteva muzee unde puteți afla mai multe despre deportări. În anul 2012, Muzeul Național de Istorie a Moldovei, cu sprijinul financiar al Ambasadei SUA, a deschis o expoziție permanentă "Moldova Sovietică: între Mituri și Gulag". Expoziția include materiale privind represiunea în perioada din 1929 (începutul represiunilor în masă în regiunea transnistreană) până în 1951. Colecția a fost adunată de cercetătorii muzeului, însă un număr impresionant de exponate au fost aduse muzeului de cetățeni obișnuiți.
Există locuri memorabile pe străzile capitalei Republicii Moldova, care, totuși, provoacă încă reacții mixte ale societății. În 2010, în Piața Marii Adunări Naționale din capitală a fost instalată, cu participarea Partidului Liberal o piatră memorială în omagiu victimelor represiunii sovietice. Inscripția de pe aceasta spune că va exista un monument pentru victimele represiunii. Președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, a promis că va scoate această piatră din piață.
Piatra filosofală a lui Ghimpu
Alexei Tulbure despre responsabilitatea față de trecut și necesitatea unei politici echilibrate a memoriei în Moldova
Incidente au loc și la monumentul principal al victimelor deportărilor staliniste „Trenurile durerii", instalat pe fondurile Consiliului Municipal în fața Gării Feroviare din Chișinău. Aici se desfășoară mitinguri memoriale în onoarea celor reprimați.

De obicei, mitingurile se desfășoară în zilele de 13 iunie și 6 iulie în onoarea victimelor primului și celui de-al doilea val de deportări, la ele participând înalți deminitari ai statului.
Șefa Asociației foștilor deportați și deținuți politici și co-fondatoarea Partidului Național-român din Moldova, Valentina Sturza, a relatat într-un interviu pentru NM că în opinia ei, mitingurile din centrul Chișinăului sunt politizate excesiv.

Sturza mai spune că nu se asociază cu "Trenul durerii", deoarece monumentul a fost proiectat fără consultarea deportaților. Activista critică și reflectarea temei deportărilor în manualele de istorie. În opinia sa, informațiile despre evenimentele tragice sunt prezentate superficial.
Din discursul magistrului în istorie Alexei Tulbure la conferința internațională "Ecoul lung al dictaturii. Victimele represiunii politice din fosta Uniune Sovietică - Reabilitare și memorie "(Moscova, 2014):

Toate manualele de istorie națională (întitulate în Moldova "Istoria românilor") conțin capitole despre represiuni politice.

În unele publicații (manualul de „Istoria românilor" pentru clasa a 12 al lui Nicolae Enciu, de exemplu) se afirmă în mod eronat că represiunile sovietice nu aveau un caracter de clasă ci unul etnic, național: „După forma de desfășurare, numărul deportaților și în special după consecințe, operațiunea "Iug" a marcat apogeul terorii în masă pe teritoriul dintre Prut și Nistru. Ca și în restul imperiului sovietic, deportarea românilor basarabeni (subliniată de mine - A.T.) a avut un efect previzibil... ". Această teză este repetată în operele susținătorilor conceptului de exclusivitate „anti-românească" a represiunilor sovietice, pe când în lucrările serioase de cercetare și manualele de istorie, această intepretare se întâlnește tot mai rar.


Manualul de istoria românilor și istoria universală pentru clasa a 12-a
Ziua Națională a Comemorării Victimelor Deportărilor Staliniste în Moldova este sărbătorită conform decretului președintelui Nicolae Timofti pe 6 iulie. În această zi, în teritoriu se țin momente solemne de tăcere, drapelele de stat sunt lăsate în bernă.
Anul trecut, în ajunul comemorării a 75 de ani de la începutul primului val de deportări din Moldova a fost inaugurat un nou traseu turistic - „Deceniul deportărilor din Basarabia". Inițiatoarea acestuia a fost Irina Miloș-Ciurea, proprietara unei agenții de voiaj.

Turul include vizitarea satelor unde au fost deportați sute de oameni, de asemenea a muzeelor și închisorilor NKVD din Chișinău. De exemplu, participanții la turneu vizitează subsolul clădirii de pe strada București 60 din capitală, unde ofițerii NKVD interogau și torturau oameni.
Un alt moment remarcabil al turului este Complexul Muzeal sub cerul liber al memoriei victimelor represiunilor politice creat de președintele organizației "Moștenitorii" Alexandru Postică.

Complexul este situat în satul Mereni, raionul Anenii Noi, de unde au fost deportate sute de persoane.

Muzeul este format din mai multe părți: un model de casă țărănească din care a fost deportată familia, un parc de sculpturi tematice și o imitație a unui lagăr de muncă. Pentru a finaliza lucrările asupra complexului, Postică a lansat o campanie de colectare a fondurilor pe platforma de crowdfunding Guvern 24.
În bibliotecile și librăriile din Moldova, nu este greu să găsim opere în perioada deportărilor lui Stalin. Ce-i drept, majoritatea materialelor sunt publicate în limba română. O activitate de cercetare activă în această direcție este efectuată de Academia de Științe a Moldovei.

Și MAI sprijină cercetarea. Printre cei mai de autoritate cercetători ai acestui subiect numără istoricii Valeriu Pasat și Igor Cașu.

Despre deportarea gagauzelor, scrie cercetătorul istoriei ținutului Baurci, Constantin Curdoglo. Dovezile deportărilor etnicilor bulgari și găgăuzi sunt colectate de savantul Ivan Duminică. Au fost publicate numeroase amintiri ale deportaților.
La moment, căutările de informații despre rudele care au avut de suferit pot demara cu studiul Cărții memoriei, în care au intrat numele celor deportați în perioada 1929-1951, ale victimelor foametei din 1946-1947, precum și ale celor executați și închiși din motive politice de pe ambele maluri ale Nistrului.
Patru volume din cartea de memorie au fost publicate din 1999 până în 2005. Ideea creării unei cărți de memorie cu numele tuturor victimelor represiunii sovietice a apărut imediat după prăbușirea URSS.

Inițial, despre această idee au vorbit cercetători, istorici, scriitori și foști deținuți politici. În 1991, a fost susținută printr-o rezoluție specială a Ministerului Culturii și Cultelor. Grupul de lucru pentru colectarea materialelor a fost creat pe baza Muzeului Național de Istorie a Moldovei.

În Cărțile memoriei informațiile detaliate despre fișierele din arhivă sunt reduse la date biografice scurte: ele conțin numele și prenumele, data nașterii, ocupația, locul deportării sau executarea reprimatului. Listele nu indică etnia victimelor: se pot trage concluzii numai pe baza numelor de familie.
Nu putem spune că lista de nume este epuizată de aceste volume. La momentul colectării, arhivele Serviciului de Informații și Securitate au fost doar parțial accesibile. În plus, unele cazuri de persoane reprimate sunt împrăștiate în diverse fonduri. O parte din nume nu pot fi recuperate vreodată din cauza lipsei documentelor, uneori, negăsind acasă familiile din lista de persoane care urmau să fie deportate, soldații deportau vecinii pentru a împlini planul.

Cărți similare au fost publicate și numele continuă să fie colectate în aproape toate republicile post-sovietice. În Ucraina, se numește "Reabilitați de istorie". În Polonia - "Indicele reprimaților". În Estonia - "Arestări politice în Estonia, 1940-1988".

În Rusia, de colectarea numelor se ocupă societatea internațională "Memorial". În proiectul său „Nume care s-au întors" sunt colectate cărți de memorie din toată Rusia și fostele țări sovietice (din cauza complexității transcrierii numelor - numai cele care sunt publicate în limba rusă).

In fiecare an, la Moscova, în piața Lubianka în ajunul Zilei memoriei victimelor represiunii politice, marcată pe 30 octombrie, toată lumea citește cu voce tare numele persoanelor executate în timpul anilor de teroare sovietică. Acțiunea are loc de 10 ani, numele fiind citite în ordine alfabetică timp de 12 ore: încă nu s-a ajuns la mijlocul listei. Pe 30 octombrie, numele celor reprimați au fost citite concomitent în mai multe orașe rusești în timpul acțiunii "Rugăciunea pentru memorie".

În Moldova sunt disponibile cărți de memorie în toate bibliotecile, unele fiind și în vânzare. Cu toate acestea, numai cercetătorii și rudele victimelor sunt interesați de acestea. Aceste lucrări încă nu au avut un răsunet pe larg.
Despre cum se crează cărțile memoriei, de ce sunt necesare și de ce în Moldova nu este încă posibilă o acțiune, similară celei de „Nume care s-au întors", ne-a vorbit angajata Muzeului Național de Istorie a Moldovei, una din alcătuitoarele Cărții memoriei, Vera Stăvilă.
Potrivit multor istorici, deja astăzi cărțile de memorie pot fi completate și extinse. Numele și informațiile suplimentare apar atât în cursul cercetării, cât și de la rudele victimelor. În plus, în 2010, arhivele Ministerului de Interne și SIS au fost declasificate și predate Arhivelor Naționale ale Moldovei.

În 2012, a fost publicată colecția de documente "Execuţiile în masă din RASSM în perioada Marii Terori. 1937-1938". Au fost desecretizate documente din arhivele MAI și SIS ale Republicii Moldova„ iar primul volum de documente "Deportările în masă din RSS Moldovenească din 5-9 iulie 1949. Operaţiunea „Sud" editat de Ion Varta. Potrivit autorului, 90% din conținutul acestor documente este inedit. Menționăm că pe lângă cercetători, accesul la dosarele din arhivele naționale le mai este dat și rudelor victimelor, fără să aștepte publicațiile științifice.
Principalul documentar despre deportări staliniste din RSSM - „Golgota Basarabiei", filmat pe banii și comandat de Ministerul moldovean al Culturii în 2010. Ministerul Educației recomandă vizionarea filmului în instituțiile de învățământ.

În această perioadă, în centrul Chișinăului, autoritățile municipale au organizat, de asemenea, o expoziție de fotografie documentară. Unii istorici și membrii Partidului Comunist, au declarat atunci că în film și expoziția fotografică au fost utilizate imagini din lagărele de concentrare naziste.
Golgota Basarabiei
Documentar despre deportările staliniste în RSSM
Cum se conservează memoria în Moldova
Text: Olga Gnatcova, Marina Șupac
Colaj: Denis Topal
Foto: Alexandr Antoniu, Marina Șupac, Olga Gnatkova, adevarul.ro, media.tvrinfo.ro, i.ytimg.com, pl.md, basarabia.md, unitischimbam.ro, razboiulpentrutrecut.files.wordpress.com
Video: Alexandr Antoniu, YouTube, deportari.md, Institutul istoriei orale, arhiva personal a lui Alexei Tulbure
Concept și redactare: Natalia Melnic, Tatiana Bulgac
Traducător: Valeriu Turea