„Când viitorul a dispărut, majoritatea a început să privească în trecut”. Interviu NM despre memoria istorică, traume și naționalism
Full Article 21 minutes read

„Când viitorul a dispărut, majoritatea a început să privească în trecut”. Interviu NM despre memoria istorică, traume și naționalism

De unde a apărut interesul general față de trecut? Cine dorește să pună punct în polemicile din Moldova despre cine „este o victimă mai mare” – victimele Holocaustului sau cele ale deportărilor sovietice? Cum coexistă naționalismul cu memoria genocidului? Cum poate fi depășită dezbinarea lingvistică și existența a două istorii diferite ale Moldovei? Merită oare să mizăm pe ajutorul statului în acest sens? Mihail Gabovici, cercetător al memoriei, istoric și sociolog din Germania, ne-a vorbit despre toate acestea într-un interviu pentru NM. El este unul dintre moderatorii conferinței științifice despre memoria post-socialistă, care și-a început lucrările la 21 septembrie, cu participarea Moldovei.

x

„Mulți sunt nostalgici după perioada târzie a URSS. Inclusiv persoanele care nu au trăit în ea”

Dvs. faceți parte din grupul de lucru care a organizat conferința. Acesta este specializat anume în post-socialism și studii comparative. Cum a fost creat și de ce?

Acum trei ani, a fost înființată Asociația Internațională a Cercetătorilor Memoriei. Totul a început de la prima conferință la care s-au înscris imediat foarte mulți reprezentanți ai celor mai diferite domenii științifice. Au fost cu mult mai mulți decât se așteptau organizatorii. Astfel, a apărut ideea înființării asociației care a început să organizeze întruniri în fiecare an.

În curând, a devenit clar faptul că Asociația este într-atât de mare, încât trebuie să fie structurizată pe interior. Astfel, au apărut aceste grupuri de lucru. Grupul nostru de lucru în domeniul post-socialismului și al studiilor comparative a devenit rapid unul dintre cele mai mari și mai active. Din acesta fac parte cercetători care se ocupă de țările post-socialiste, în cel mai larg sens. Nu este vorba doar despre țările post-sovietice și nici doar despre țările din fostul bloc sovietic, dar și despre Vietnam, Venezuela, China etc. Toate țările în care socialismul a fost sau chiar rămâne ideologie de stat și aceasta influențează cumva memoria colectivă.

La fel de importante sunt pentru noi studiile comparative. De aceea noi acordăm o atenție deosebită țărilor în care socialismul a avut un rol mare, dar nu a fost niciodată o ideologie de stat. Să ne referim, de exemplu, la Africa de Sud. Xenia Robbe, una dintre colegele noastre, care face parte din fondatorii grupului nostru, este africanistă, se ocupă de țările din sudul Africii. Ea are niște studii comparative foarte interesante despre țările post-sovietice și Namibia, Zimbabwe, Africa de Sud. Acolo nu au fost regimuri socialiste, dar mișcările de rezistență împotriva stăpânirii coloniale erau, în majoritatea cazurilor, socialiste sau chiar comuniste. Deci, noi trebuie să înțelegem că socialismul, ca manifestare, a fost un fenomen foarte divers, care nicidecum nu se limitează la o ideologie de stat. Dacă am conștientiza acest fapt, am înțelege că este un strat enorm al memoriei globale.

Având în vedere faptul că studiul comparativ este important pentru dvs., care sunt punctele comune dureroase ce țin de conservarea memoriei în țările post-sovietice? Ce unește, de exemplu, Moldova, Ucraina, Belarus, Țările Baltice? Care sunt problemele noastre comune?

Bineînțeles, este memoria despre regimul sovietic care poate fi divizată în câteva aspecte. În primul rând, este memoria despre teroarea de stat. Sunt actuale întrebările, ce-i de făcut cu teroarea stalinistă, GULAG-ul, foametea care a fost în Moldova, Ucraina, Kazahstan, în unele regiuni ale Rusiei. Ce-i de făcut cu anul 1937, cu ocupația. Toate acestea îi unesc pe toți.

Pe de altă parte, există discuții aparte despre memoria vieții în epoca sovietică târzie. Acum există un proiect foarte interesant al unei rețele largi de cercetători din diferite țări, care studiază, cum își amintesc astăzi despre Uniunea Sovietică persoanele care în perioada URSS erau copii, cum își amintesc ei copilăria din epoca sovietică târzie. Dacă ar fi să simplificăm, putem afirma că în raport cu perioada stalinistă, vorbim mai degrabă despre memoria traumatică, cum putem depăși trauma, cum putem s-o conștientizăm, să aflăm ce să facem cu ea, cum să ridicăm monumente, dacă sunt necesare anumite gesturi, scuze publice etc. Iar în ce privește perioada sovietică târzie, multe se rotesc în jurul noțiunii de „nostalgie”. Foarte mulți oameni au diferite emoții nostalgice după această perioadă. De notat că în acest sens, este vorba și despre cei care nu au trăit în perioada respectivă.

Și aici există o perspectivă comparativă foarte interesantă, pentru că același lucru este în Germania de Est, unde lucrez. Sunt oameni care creează – așa cum se zice aici – „grupuri nostalgice” (germ. Der Osten – est, adică este vorba despre nostalgie după Germania de Est). Aceste persoane au acum câte 30 de ani. S-au născut în anul când Germania se unise deja. De aceea fenomenul memoriei nostalgice este la fel de răspândit.

„În sânul familiei, oamenii nu înțelegeau absolut deloc de ce trebuie să aibă o atitudine negativă față de nazism”

În Moldova există un specific regional. Pe teritoriul ei a fost și Holocaustul pe care l-au înfăptuit în special românii, și deportările sovietice, despre care, la fel, totul este clar. Există o divizare destul de clară – adesea, vorbitorii de limba română nici nu știu că pe teritoriul Moldovei a fost Holocaust. Vorbitorii de limba rusă subestimează gravitatea deportărilor și a represiunilor sovietice. Există o astfel de situație și în altă parte și cum ar putea fi soluționată?

Anume de aceea îmi pare nespus de rău că noi nu am ajuns fizic până în Moldova. Experiența altor conferințe demonstrează faptul că există o asemenea schemă standard.

Conferința se desfășoară într-o anumită țară. Și reprezentanții acestei țări susțin: „Știți, noi înțelegem desigur că există traume, studii ale memoriei. Dar dvs. vă dați seama că situația de la noi este unică. O asemenea traumă ca la noi nu mai este nicăieri. Astfel de conflicte ale memoriei nu există nicăieri. Un asemenea teren public dezbinat nu mai există nicăieri”. Și aceste lucruri se spun în orice țară. „Iată, problemele noastre sunt unice”. Și oamenii care, de decenii, se ocupă de studierea memoriei, răspund de fiecare dată: „Știți, dacă e să privim această țară, aceasta și aceasta, veți vedea că acolo, desigur, nu e totul ca la voi, dar sunt foarte multe paralele”.

De aceea îmi pare că situația în care coexistă diferite comunități ori societatea este dezbinată prin criterii lingvistice, ale memoriei colective, este, practic, una standard. Să luăm Spania și memoria despre Războiul civil, unde factorul lingvistic are un rol la fel de mare: de exemplu, Catalonia, Galicia și Țara Bascilor. Un alt exemplu este Belgia unde, la fel, mereu sunt polemici precum că iată-iată, țara ar putea să se destrame, pentru că „noi vorbim limbi diferite și ținem minte în mod absolut diferit istoria națională”. Eu nu mai vorbesc deja despre Rwanda și Africa de Sud unde îmi pare că sunt zece limbi de stat. Un alt exemplu este Canada. Nu vreau să diminuez gravitatea acestui conflict în interiorul Moldovei. Cred că el este absolut real, grav și, după nivelul de traumatizare, nu cedează absolut cu nimic conflictului din alte țări. Dar în asemenea situații, este important să conștientizați faptul că pe undeva mai sunt probleme similare sau chiar aceleași. Acesta este un aspect.

Un alt aspect vine deja din propriile mele cercetări. Mă ocup de mai mulți ani de problema, ce ar putea să învețe o țară de la alta despre memoria traumatică. Și mă interesează aceasta, pentru că anume în discuțiile din Rusia la acest subiect sunt nevoit să aud mereu clișeul: „Iată, Germania și-a depășit cu succes dictatura, de ce noi nu putem la fel? Noi ar trebui să repetăm experiența Germaniei”. Ca persoană care am crescut în Germania și o cunosc bine, am rămas mereu uimit. Era evident faptul că oamenii care vorbesc astfel nici nu-și imaginează istoria reală a Germaniei, cum s-au întâmplat toate acestea în realitate. Care au fost dificultățile, care a fost situația istorică.

Atunci pe ce am putea să ne bazăm?

Dacă ar fi să simplificăm, ar fi util să urmăriți experiența în acest sens a altor țări, dar acesta este abia începutul. Este foarte important următorul pas: să evaluați critic această experiență. Și să observați, ce resurse există în istoria națională sau în cultura politică proprie pentru soluționarea acestor probleme. Să nu încercați să preluați mecanic experiența altei țări și să nu o examinați ca etalon care trebuie urmat. Să vă gândiți, să vedeți „dar noi ce avem?”. De exemplu, tradiția multiculturalismului, când reprezentanții diferitelor comunități lingvistice conviețuiesc în mod pașnic.

Există exemplul foarte interesant al Canadei. Acolo a fost creată o comisie de reconciliere și despăgubire a reprezentanților indigenilor din Canada, împotriva cărora coloniștii albi au săvârșit genocidul. De generații, ei au fost luați din familiile lor, forțați să învețe în școli unde nu aveau dreptul să vorbească în limba maternă, adică au fost transformați în „canadieni albi”. Când s-a conștientizat că toate acestea au fost niște crime, a apărut ideea de a înființa această comisie. Ei au examinat experiența diferitelor țări, apoi au spus: „Bine, toate acestea sunt interesante, dar noi vom urma tradițiile noastre”. Pentru că indigenii din Canada au tradiția întrunirilor locale, când oamenii se întâlnesc și își povestesc unii altora propria experiență. Și iată că această inițiativă a avut efectul „catharsis”. Ei au reușit să organizeze un șir întreg de astfel de evenimente, când oamenilor care au trecut prin sistemul „înălbirii” forțate pur și simplu le-a fost oferită posibilitatea de a vorbi despre aceasta. Și s-a dovedit a fi o experiență foarte utilă.

Apropo, îmi pare că ceea ce face la Chșinău Institutul de Istorie Orală al Moldovei și ceea ce fac alți cercetători moldoveni – sunt primii pași pe această cale. Istoricul Diana Dumitru, care nu provine din comunitatea evreiască, a decis să se ocupe anume de subiectul Holocaustului și memoria despre Holocaustul în Moldova și acesta este un pas foarte important. Așa cum este important și pentru comunitatea internațională a persoanelor interesate de Holocaust, este necesar, precum ați afirmat pe bună dreptate, să conștientizați, cât de grave au fost foametea și deportările staliniste.

O influență foarte mare asupra cercetătorilor memoriei a avut cartea lui Michael Rothberg „Memoria multidirecțională”, care a văzut lumina tiparului acum 10 ani. În această lucrare, el a propus ideea precum că noi ar trebui să încetăm să mai considerăm memoria ca „un joc cu sumă zero”, atunci când există un război permanent al amintirilor și fie ne amintim de Holocaust, fie de sclavia oamenilor din Africa în țările Americii. Ori în cazul dvs.: sau Holocaustul, sau deportările. Că dacă vorbiți prea mult despre Holocaust, înseamnă că vă îndepărtați de deportări. Dar dimpotrivă, ar trebui să stabiliți un numitor comun. De exemplu, persoanele care au trăit această experiență sau urmașii lor ar putea povesti unii altora despre experiențele lor traumatice. Nu pentru a spune: „Tu taci, ascultă-mă”, ci pentru a demonstra că „eu te pot înțelege, pentru că și în istoria familiei noastre a fost o experiență traumatică a terorii de stat”. Probabil, este o altă experiență, dar a fost și ea. De aceea „haideți să încercăm să ne înțelegem unii pe alții și să nu concurăm”. Cred că este o idee importantă.

Să vorbim totuși despre best practices condiționale în acest caz. E clar că dvs. vorbiți, de exemplu, despre cercetători. Sunt niște comunități destul de mici de oameni care au studii, suficiente cunoștințe, pot gândi și, într-un fel sau altul, pot găsi limbaj comun. Dacă e să vorbim despre societate în ansamblu, de unde ar putea fi inițiată depășirea acestor polemici, cine „este mai victimă”? Statele, cel puțin cele post-sovietice, încă nu prea inspiră prin politica lor. Cred că puțini sunt cei care mai pot fi convinși cu paradele cu tancuri și cu tăierile de panglici. De unde ar putea porni această mișcare, din ce parte?

Este o întrebare foarte importantă. Două preambule. În primul rând, din asociația noastră fac parte totuși nu numai cercetători, dar și practicieni: reprezentanți ai muzeelor, activiști ai organizațiilor ș.a. În al doilea rând, sunt un pic cam sceptic față de noțiunea best practices. Aceasta presupune existența unui oarecare set de practici care pot fi ușor împrumutate. Anume în studiul despre care am vorbit, mulți colegi afirmă că este o idee problematică, care adesea se dovedește a fi neproductivă. Pentru că este prea ușor doar să bifezi și „să mergi” mai departe. Și adesea anume așa și se întâmplă. Există diferite asociații internaționale. De exemplu, Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului, care solicită statelor membre să raporteze în fiecare an, câte activități au organizat, câți bani s-au cheltuit pentru aceasta, câte monumente au fost ridicate ș.a. Colega noastră Lea David, folosind exemplul Croației și al Serbiei, a arătat că acest lucru permite politicienilor locali să bifeze, să raporteze, apoi să-și continue politica ultranaționalistă. Și în paralel cu monumentele în memoria Holocaustului, să ridice monumente persoanelor care practic au fost organizatorii Holocaustului sau ai masacrelor din aceste țări. Pentru că nimeni nu se mai uită la așa ceva.

Acum – răspunsul. Îmi pare că un exemplu foarte bun poate fi găsit chiar alături de voi, la Odessa. Oxana Dolgopolova, una dintre membrii comitetului de organizare a conferinței, mi-a povestit într-un interviu despre „Grupul 2 Mai”, care a fost înființat la Odessa după cunoscutele evenimente din 2 mai 2014, despre incendiul de la Casa sindicatelor. S-au întâlnit reprezentanții taberelor aflate în conflict – liderii convenționali pro-ruși și cei pro-ucraineni – și au format un grup care pur și simplu avea scopul de a stabili faptele. Să înțeleagă ce s-a întâmplat, de fapt, acolo. Ei au lucrat câțiva ani, au întocmit un raport detaliat, cronologia ș.a. Toate acestea pot fi văzute pe site. Și cred că acesta a fost un exemplu strălucit și apropo, prea mult subestimat. Pentru că aceasta nu este o inițiativă a statului, nu a fost lansată de sus, aceștia nu sunt reprezentanți ai „mulțimii liberale” convenționale, așa cum se întâmplă adesea, care spun: „Voi nu vă amintiți așa cum trebuie, dar trebuie anume așa”. Într-adevăr, acolo s-au întrunit oameni care sunt pe plaforme politice absolut diferite, dar au fost de acord că există evenimente traumatice controversate, dar foarte importante și ar trebui să le înțelegem.

Există și alte exemple de acest gen?

Da, când a fost războiul din Nagorno Karabah dintre Armenia și Azerbaidajn, de partea azeră era un sat vorbitor de limba armeană și viceversa. Locuitorii acestor sate au convenit de comun acord să facă schimb de sate, pentru că era clar deja că e război și că astfel nu vor supraviețui. Locuitorii unui sat au trecut de partea cealaltă a frontierei și invers. Ei s-au înțeles și cum vor îngriji mormintele, monumentele ș.a. Și despre aceasta există un studiu foarte interesant al colegilor noștri azeri. Este un exemplu de inițiativă venită „de jos”, care include o reflecție despre cum ar trebui să se lucreze cu trecutul – un trecut concret, material – mormintele și cimitirele. Îmi pare că despre asemenea lucruri ar trebui să se vorbească mai mult. Pentru că oricum, la noi, în țările post-sovietice, este încă la fel de puternică tradiția de a aștepta ceva din partea statului. Chiar și „Memorialul” de la Moscova, de exemplu, atât de drag mie. Este o organizație care merită nu numai Premiul Nobel pentru pace, dar mai multe. Ei au făcut un lucru colosal și continuă să realizeze o activitate extraordinară. Dar îmi pare că și ei, adesea, privesc prea mult în direcția statului. De exemplu, acum câțiva ani, când au ridicat la Moscova un monument mare, nou, în memoria victimelor GULAG-ului, reprezentanții „Memorial”-ului au subliniat că este foarte bine, pentru că statul și-a prezentat scuzele. Desigur, este și acesta un nivel foarte important. Dar îmi pare că trebuie să ne îndreptăm și mai mult către ideea ca acestea ar trebui să fie inițiative „de jos”.

În toate țările în care oamenii, în opinia mea, au făcut progrese pentru a conștientiza și a analiza un trecut dificil – Spania, Germania, Africa de Sud, Argentina – peste tot, inițiativele ce vin din partea cetățenilor au avut un rol cheie. Așa-numitele ateliere ale memoriei din Germania de Vest, din care făceau parte profesori de istorie, amatori locali și nu cercetători profesioniști. La început, ei se ocupau de istoria orașului natal în epoca nazismului și a Holocaustului, pentru a analiza, ce anume s-a întâmplat. Ulterior, la inițiativa lor, adesea s-au ridicat monumente, s-au schimbat programele de studii în școli la nivel de landuri etc.

Eu cred că ar putea avea loc anumite progrese importante în acest domeniu doar dacă pentru aceasta va fi nu doar o cerere socială abstractă. Nu doar în sondajele de opinie oamenii vor începe să spună: „Da, ar fi bine să înțelegem”. Dar atunci când va apărea o rețea puternică de organizații ale societății civile, care vor putea de sine stătător să discute critic despre aceste probleme.

„Orice speranță că, poate, un stat luminat se va descurca de unul singur, este nechibzuită”

Despre ceea ce depinde de stat. În Moldova, este acută problema privind educația școlară generală. Se ajunge până la „amuzant”. În manualele de istorie, nu există aproape nimic despre Holocaust, despre minoritățile naționale care trăiesc pe teritoriul țării. Deși la noi există, de exemplu, Autonomia Găgăuză. În același timp, foarte mulți se gândesc că în Găgăuzia este altă valută, că găgăuzii sunt aceiași turci. Deci, oamenii nu-și imaginează, alături de cine trăiesc. Cum ar putea să se urnească din loc această situație? Sau nici în acest caz nu are sens să așteptăm ajutor din partea statului?

Eu cred că nu trebuie să se înceapă de la stat. Doar înțelegeți că va veni la guvernare un minister foarte bine informat, care va începe să promoveze manualele de istorie corecte. Dar pe urmă, acest guvern va pierde alegerile și vor veni alți oameni care, dimpotrivă, vor avea o atitudine negativă în acest sens, la fel ca și față de inițiativele guvernanților precedenți. Vor spune: „Nu, trebuie să anulăm aceasta”. Și acesta nu este un scenariu abstract. Anume așa se întâmplă în Ungaria, Polonia, de aceea cred că cel mai important este să apară un mediu care va lupta pentru aceasta, indiferent de cei care se află la guvernare. Pentru că vor fi, de exemplu, manuale bune. Dar cine va asigura ca aceste manuale vor fi utilizate la lecțiile de istorie? Ca profesorii să nu comenteze prin cuvintele: „Ne-au dat de sus, dar voi știți că în realitate, toate au fost altfel. Cum să reușiți ca oamenii să perceapă acest lucru ca o problemă esențială și nu ca ceva abstract?

Cred că fără niște inițiative din partea societății din care ar trebui să facă parte și profesorii, această problemă nu va putea fi rezolvată. Trebuie să înțelegeți că inițiativele din partea societății nu întotdeauna sunt ideale. Ele pot fi și naționaliste, și de care vreți. Dar cu toate acestea, cred că nu există alternativă. Orice încercare de a impune de sus astfel de lucruri pe termen lung este sortită eșecului. Și în acele foarte puține cazuri în care acest lucru s-a reușit cumva, țin de circumstanțe istorice deosebite. Chiar dacă am lua exemplul cel mai radical, fie și aceeași Germanie, care s-a aflat sub ocupație și în care, formal, au fost unele restricții privind proslăvirea nazismului ș.a. În realitate, atitudinea societății față de istoria epocii național-socialismului a început să se schimbe abia pe la sfârșitul anilor 1960 și cu adevărat, pe la sfârșitul anilor 1970, când aceste subiecte au început să fie abordate, în primul rând, prin inițiativele din partea societății, în al doilea rând, prin cultura generală.

Înainte de aceasta, nu se putea vorbi oficial despre unele lucruri, dar în realitate, în sânul familiei și într-o ambianță neformală, oamenii nu înțelegeau nicidecum, de ce ei ar trebui să aibă cumva o atitudine negativă față de nazism. De aceea orice speranță că, poate, un stat luminat se va descurca de unul singur, este nechibzuită.

Dvs. ați vorbit despre Asociația Internațională a Cercetătorilor Memoriei că atunci când ea abia se crea, s-a constatat o cerere enormă de aceste subiecte și studii. De ce anume în ultimele decenii subiectul memoriei cultural-istorice a devenit deosebit de acut? Și va fi el oare mai puțin actual în contextul celor ce se întâmplă acum în lume, în condiții de pandemie? Pentru mulți sunt acum mult mai interesante scenariile futuriste, vor să înțeleagă, ce ne așteaptă mai departe.

Bineînțeles, aceste chestiuni se discută foarte mult în comunitatea științifică. Răspunsul pe care îl consider cel mai convingător este că prin anii 1980, dată fiind prezența puternică a socialismului în paleta ideologiilor politice, foarte mulți oameni priveau în viitor. Până în anii 1980, noi am trăit în epoca utopiilor. Apoi aceste utopii au suferit eșec. Acest lucru poate să pară un pic straniu pentru noi, oamenii post-sovietici, dar trebuie să înțelegem că foarte mulți oameni din Vest, din țările din Sudul global, credeau cu sfințenie în socialism ca un posibil scenariu al viitorului. Foarte mulți oameni de aceștia sunt și acum. Dar atunci când viitorul a dispărut, majoritatea a început să privească în trecut.

Desigur, în multe privințe, aceasta este o dezvoltare problematică. Aceasta înseamnă că adesea, prin disputele despre trecut, noi înlocuim, în multe privințe, polemici mult mai importante despre viitor. Se va schimba acest lucru în epoca pandemiei? Nu știu. Totuși, nu văd aceasta deocamdată. Mai degrabă, e invers. Dacă privim spre ceea ce se întâmplă în SUA, în India, se vede că acum s-au întețit foarte mult discuțiile despre ce-i de făcut cu traumele trecutului – sclavia, discriminarea ș.a. Oricum, o mișcare puternică, organizată, spre o nouă utopie, încă nu văd.

Unii istorici susțin că acum, noi ne-am pomenit în epoca unui veșnic prezent. Când chiar și trecutul ne interesează doar în legătură cu urmele pe care le-a lăsat în ziua de astăzi. Și acesta, apropo, este un nou răspuns la întrebarea dvs., de ce în ultimele decenii a apărut un asemenea interes față de studierea memoriei. Tocmai pentru că trecutul a încetat să mai fie un bun al istoricilor profesioniști. Cercul persoanelor interesate de memorie s-a extins foarte mult. Au apărut istorici amatori, motoare de căutare, reconstructori. Este un fenomen global și este peste tot. De aceea au apărut studiile memoriei, noțiunea de istorie publică, care încearcă, cumva, să țină cont de aceasta. Istoria a devenit mult mai directă și a început să ne influențeze prezentul în cu totul alt mod. Și e prea puțin probabil că coronavirusul va schimba acest lucru.

Nota NM

Mihail Gabovici este cercetător al memoriei, istoric și sociolog. Activează în orașul Postdam, Germania. Studiază practicile comemorative în țările post-sovietice, complexele memoriale și cimitirele militare, interacțiunea dintre mișcările de rezistență și memoria istorică.

Conferința „Memoria post-socialistă în perspectiva globală: post-colonialism, post-tranziție, post-traumă” se desfășoară în regim online, în perioada 21 septembrie – 1 octombrie. Coorganizatorii evenimentului sunt cercetătorii din Moldova. Detalii despre conferință puteți afla aici.

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: